vineri, 5 decembrie 2008

pasi

Deschid aripile si zbor spre real; insa aici , pe pamant , vantul e rece ; sufletul imi ingheata si inima odata cu el. Durerea vine si ea ca un fulger, rupandu-mi aripile… asadar cad. Pasesc …e tot ce mai pot face. Pasesc cu pasi mari, pasesc apasat, nu merg incet, dar nici nu alerg… oare inspre ce ma indrept? ...... putea-voi eu sa fiu una cu ei?...nu stiu… nu cred…as vrea sa pot, as vrea sa fiu, dar nu sunt…eu sunt doar EU…cea care am fost, care voi fi, care sunt. Privesc in jur, dar nu e nimic de vazut; e trist intr-un fel, poate fiindca eu vroiam sa fi fost…dar nu , nu e. E doar acea pustietate nesfarsita in intunericul profund care incearca sa ma subjuge. Sa renunt…sau nu…ma framanta acest gand intr-una si nu imi lasa linistea…oare cer prea prea mult?... Caut sa vad putina lumina , sa aud macar un freamat, o soapta; insa nu e nimic de auzit. As da orice sa pot auzi - macar pret de o secunda – o parte dintr-un cantec care se revarsa in valuri… sa-mi cante lin si sa-mi legene sufletul, ducandu-l intr-un loc cu lumina. Dar e doar o dorinta, un vis… aici ele nu isi au locul. Au fost sterse demult, inabusite de indiferenta si resemnare, nici macar ura…in acest loc nimeni nu e capabil sa simta nimic. Tot ce ramane e… un gol. O bucata care lipseste , fara de care nu poate fi infaptuit intregul. Inca pasesc…desi ratacita ma simt de o vreme…asadar hoinaresc… hoinaresc ca o straina de ceva ce ar fi trebuit sa imi para cunoscut. Ma simt fara valga si pasii imi sunt grei…vreau sa ma opresc. Nu vad nici un rost, nu stiu daca e, sau daca sa-l caut…nu stiu daca-mi pasa. As vrea sa privesc macar cum vantul spulbera cenusa a unui timp demult ars…inca pasesc , dar inchid ochii…incerc sa revad totul in mintea mea…insa nu mai conteaza…tot ce conteaza acum e sa nu renunt… sa pasesc incontinuu.

Un comentariu:

Filonous spunea...

Eu îmi spun adesea că nu sunt un învingător al vieţii, dar mă pricep să supravieţuiesc al naibii de bine. Nu există un sens înainte dat al vieţii decât pentru cei care s-au lăsat îmbrăţişaţi de vreo divinitate. Pentru ceilalţi, rămâne speranţa că vor găsi un sens care să le ofere odihna atât de mult căutată. Evident că şi asta-i o iluzie. Vom păşi în continuare până vom osteni şi vom dormi somnul lung al inconştienţei.

P.S: A, să nu uit! Ar mai exista un sens, cel dat de iubire, dar aici domină întâmplarea, ca şi în cazul credinţei creştine. Alege singură cui să se încredinţeze. Nu ţine cont de oameni...